Un actor pentru eternitate – Gheorghe Dinica

Nefiind originara din Bucuresti l-am urmarit pe maestrul Gheorge Dinica doar in filme si la televizor. Cum .. ar fi spus domnia sa … ,,sunt vagabondul vietii mele”. Acum s-a dus sa fie praf de stele alaturi de prietenul lui Stefan Iordache.
In dimineata zilei de 25 decembrie 1933, în Giuleşti, la periferia Bucureştiului, s-a nascut Gheorghe fiu al Petre functionar la posta si al Janei, casnica. Cum era zapada mare in acel an .. au ajuns sa il inregistreze abia pe 1 ianuarie. A avut o copilărie fericită, fiiind un copil liber, năzdrăvan, curios, indeosebi crescut de stradă şi de prieteni decât de familie. „Sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Era o lume simplă fără niciun fel de fenomene dar avea şi parfum”, mărturisea actorul.
Pe 1 ianuarie 1944, când avea doar 10 ani, copilul a scapat ca prin minune de bombardament. Ramas singur pe lume a devenit copil al străzii dar nu a luat-o pe căi greşite, ci a continuat să meargă la şcoală şi să câştige bănuţi ca să se întreţină. „Eram liber, părinţii mei nu mai aveau grijă de mine. Stăteam pe unde apucam. Mi-am făcut viaţa în funcţie de cum gândeam şi de posibilităţile de atunci. Am avut o şansă şi am depăşit toate momentele acelea”, mărturisea actorul, în volumul „Un actor pentru eternitate”, in monografia pe care Mia Pădurean i-a dedicat-o anul trecut. Dupa razboi si-a regasit rudele si s-a indragosti de viata la tara ( comuna Cochinesti, judetul Arges). Comunicarea cu oamenii din sat era plăcută. Îmi amintesc cu drag de perioada aceea. La marginea satului, se ţineau hore, se întâlneau fete, băieţi îmbrăcaţi în costume populare. Era ceva sărbătoresc, mirific”,a spus actorul in aceiasi monografie. In vacante revenea in Bucuresti si s-a indragosti de cinematograf. Apoi a inceput sa joace teatru la amatori si in 1957 a intrat cu bursa republicana la Institutul de Teatru. S-a casatorit abia la 60 de ani cu o doamna distins Georgeta- Gabriela. Au trait fericiti pana cand .. ieri la 75 de ani actorul a trecut in eternitate.
Activitatea sa cinematografica este remarcabila. A început cu roluri de bătrâni, roluri de compoziţie ajungand la personaje negative.
„Am avut marea şansă, în teatru şi în film, să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz. Dacă eşti un „făt frumos”, o faci pe îndrăgostitul şi cam atât”, marturisea acest monstru sacru al scnei si fimului. Actorul, care interpretat cu pasiune roluri de deberdei, lichele şi escroci dar si zeci de roluri de teatru, la Comedie, la Bulanda şi la Naţional, jucând şi în peste 60 de filme. Printre rolurile antologice sunt cele din „Felix şi Otilia” (1971), în regia lui Iulian Mihu, „Prin cenuşa imperiului” (1975), în regia lui Andrei Blaier, „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982) şi „După amiaza unui torţionar” (2001) ale lui Lucian Pintilie sau „Filantropica”(2002) lui Nae Caranfil. Ultimele sale roluri în teatru au fost la Teatrul Naţional, unde îl juca pe I.D. Borcea, în „Ultima oră”, după Mihail Sebastian, în 2003, şi pe Cadîr, în spectacolul de mare succes „Take, Ianke şi Cadîr”, regizat de Grigore Gonţa, în 2001, în care făcea un trio de zile mari cu Radu Beligan şi Marin Moraru. Ultima sa mare provocare în teatru a fost rolul „Mefisto”, din spectacolul „Faust”. Regizorul Silviu Purcărete şi Constantin Chiriac, directorul Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, i-au distribuit, în 2006, pe Gheorghe Dinică şi pe Ştefan Iordache, în cele mai importante roluri, Mefisto şi respectiv Faust.„Purcărete îi voia pe amândoi în distribuţie. Ar fi fost excepţională întâlnirea: veterani, hârşâiţi în teatru, cu atâta şi atâta experienţă, mai ales că cei doi nu jucaseră niciodatata împreună”, a spus, pentru EVZ, Constantin Chiriac. În film, ultima sa partitură importantă a fost cea din 2007 în „Ticăloşii”, în regia Şerban Marinescu. Gheorghe Dinică juca în ultima perioadă doar în serialele de pe „Acasă”, fiind distribuit în „Inimă de ţigan”, „Regina” şi, ulterior, în „Aniela”.

Published in: on November 10, 2009 at 8:54 pm  Comments (2)  

Jurnalismul nu este o meserie pentru fricosi

Interviu cu Doamna Maria Cristescu

8316_102358019780646_100000193452769_63645_3412530_n

http://www.saltmin.com/%E2%80%9Cjurnalismul-nu-e-o-meserie-pentru-fricosi%E2%80%9D-%E2%80%93-dialog-cu-mariana-cristescu-sefa-sectiei-cultura-si-arta-a-cotidianului-%E2%80%9Ecuvantul-liber%E2%80%9D/

Mariana Cristescu s-a împărţit în viaţă, între jurnalismul radio şi presă. În 1972, imediat după ce termină Facultatea de Compoziţie şi Muzicologie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, aceasta primeşte repartiţie guvernamentală la Radioteleviziunea Română. Aici, activitatea sa principală este aceea de redactor muzical în secţia condusă de Theodora Albescu şi Iosif Sava. În paralel, Mariana Cristescu colaborează la emisiunile TV realizate de Silviu Gavrilă şi Adrian Dieterle, devine membră a Asociaţiei Tinerilor Muzicologi şi semnează cronici muzicale în „Luceafărul”, în cadrul unei rubrici săptămânale. După numai şase ani, în 1978, Mariana Cristescu părăseşte Radioteleviziunea Română şi se transferă la Târgu Mureş, ca redactor muzical la Studioul de Radio teritorial. Rămâne aici, până la desfiinţarea acestuia, în 1985, pentru ca apoi, să lucreze timp de un an, ca bibliotecar la secţia muzicală a Bibliotecii Judeţene Mureş. În 1986, Mariana Cristescu revine în mass media, însă în presă, ca redactor la cotidianul „Steaua roşie”. După 1990, aceasta devine şefa secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber”, precum şi membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Mariana Cristescu este cunoscută de asemenea, şi ca autoare a volumelor „Clovnii de ceară”, „Conversaţie de seară”, “Parfum de roşcove”, “Editori@le”, etc. Printre distincţiile obţinute de aceasta se numără titlul de „Cetăţean de onoare al culturii” acordat de revista „Ambasador”, Premiul revistei „Târnava” a Uniunii Scriitorilor, Marele Premiu al Festivalului „Prima iubire”, Diploma de Excelenţă la Festivalul de poezie „Romulus Guga”, etc. Mariana Cristescu s-a născut pe 20 iulie 1948, la Bucureşti şi are două fiice. În prezent, aceasta locuieşte în oraşul Târgu-Mureş.

“Ne străduiam să ajungem la inima ascultătorului”

– Aţi fost redactor muzical în secţia condusă de Theodora Albescu şi Iosif Sava, colaborând, în paralel, la emisiunile TV, realizate de Silviu Gavrilă şi Adrian Dieterle. Cum este lucrezi cu oameni de o asemenea valoare, ce aţi învăţat de la ei?

– Deşi vorbim despre doi dispăruţi, parcă a fost ieri. Nu am reuşit niciodată să mă distanţez cât ar fi trebuit – pentru a mă proteja emoţional – de acea perioadă. Domnul Sava era un monument de cultură şi avea o energie debordantă, molipsitoare. Adora muzica, nu se mulţumea să vorbească despre ea, îşi căuta pretexte să şi cânte pe scenă, la orgă, la clavecin, la pian… Era „născut, iar nu făcut” în „lumea muzicii”, nu cred că ar fi putut să trăiască fără să asculte, fără să respire muzică. Oriunde era muzică, era şi domnul Sava. Cred că toţi tinerii de atunci – „boboacele” fiind majoritare – pe care ne păstorea, deşi eram foarte bine pregătiţi profesional şi nu pe toţi îi alesese în secţia lui – îi datorăm imens şi acum, peste ani, pentru toată viaţa.

– Ce rol aveau în acea perioadă, astfel de emisiuni culturale?

– Emisiunile aveau, evident, un rol educativ, în primul rând. Dar ne străduiam să ajungem la inima ascultătorului, pentru a acccede dezinvolt la marile repere culturale. Erau gustate şi nu cred că exista neapărat un public-ţintă. În vremea aceea, îndrăznesc să afirm, indiferent de pregătire sau categorie socială, românii erau mult mai cultivaţi, citeau enorm, ascultau muzică bună. Posturile de radio nu erau atât de… permisive ca acum, repertoriul era extrem de atent monitorizat, cultura de „gang” nu avea acces.

– Ştiu că, în paralel, aţi semnat o serie de cronici muzicale în cadrul unei rubrici săptămânale în revista “Luceafărul”. Prin ce se distingeau articolele dvs.?

– Cred că prin tinereţea semnatarei. Eu eram aproape o puştoaică, inconştientă… Nu realizam că mă citesc zeci de mii de oameni şi că rubrica mea se învecina cu cea a Sânzianei Pop, pe care o adoram.

Despre „Istoria României în pagini muzicale”

– Între 1985-1986 aţi lucrat ca bibliotecar în secţia muzicală a Bibliotecii Judeţene Mureş. Aici aţi realizat o impresionantă monografie – „Istoria României în pagini muzicale”, un veritabil instrument de lucru pentru realizatorii spectacolelor vremii, lucrare dispărută la ora actuală, cu desăvârşire. Vă rugăm să ne prezentaţi pe scurt, această carte.

– Monografia aceea am alcătuit-o din disperare, pentru a-mi omorî vremea în biblioteca aceea superbă, a cărei linişte nu se împăca deloc cu neastâmpărul meu şi cu durerea de a-mi vedea sfărâmate ultimele iluzii radiofonice. Studiourile de radio teritoriale fuseseră desfiinţate dintr-o toană a cuplului prezidenţial. O luasem de la începutul începuturilor, de la primele înscrisuri de pe metope, de la descoperirea pe teritoriul ţării a primului corn celtic, trecând apoi în revistă, cronologic, toţi compozitorii români care scriseseră pagini muzicale – indiferent de gen -, consacrate unor evenimente istorice (prezentând şi opera), până în zilele noastre (de atunci). M-am cufundat în munca de cercetare pentru a nu mai vedea nimic altceva în jurul meu. Am şi dactilografiat lucrarea în 10 exemplare şi, după ce m-am întors în presă, ani buni, echipa rămasă la bibliotecă s-a folosit de ea pentru a organiza diverse montaje literar-muzicale. Era un bun instrument de lucru.

– Mai speraţi că s-ar putea recupera „Istoria României în pagini muzicale”?

– Nu. Bănuiesc cine a luat-o şi unde este, dar„hoţul neprins este om cinstit”. Nu au îndrăznit s-o folosească „la vedere”, fiindcă eu mai am fişe cu care îmi pot dovedi… paternitatea. Deşi am promis că nici măcar nu voi divulga numele celui care a luat-o, dacă îmi va fi înapoiată, acest lucru nu s-a întâmplat nici după 20 de ani. Nu o înapoiază din răutate, din invidie şi micime sufletească.

De la „Steaua roşie” la „Cuvântul liber”

– Începând cu 1986, aţi fost redactor la cotidianul „Steaua roşie”. Ce legătură exista între studiile dvs. muzicale şi experienţa jurnalistică dobândită până atunci, şi „Steaua roşie”?

– Niciuna, dacă facem abstracţie de faptul că semnasem în acel ziar câteva cronici de concert. Dar doream să rămân în presă cu orice preţ. Iar jurnalismul nu e o meserie pentru fricoşi. Mi-au plăcut totdeauna provocările. Cum Studioul de Radio avea să-şi reia activitatea abia după 1989, era singura posibilitate. Dar aveam ocazia de a mă confrunta cu un domeniu nou cu desăvârşire. Şi nu am regretat. Şi nici nu m-am mai întors la Studioul de Radio, deşi am fost rechemată. Am rămas la ziar, „îmbolnăvită” definitiv de sângele negru al cernelii tipografice.

– După 1990 sunteţi membru asociat la S.C. „Cuvântul liber” şi şefa secţiei Cultură şi Artă a cotidianului cu acelaşi nume. Cum este să conduci o secţie de cultură şi artă, ce provocări şi ce satisfacţii v-a adus această slujbă?

– Deşi, în aparenţă, sunt două lucruri diferite, a fi patron de ziar şi a conduce secţia culturală, aici, sunt preocupări complementare. Nu fac numai cultură, scriu şi editoriale, cărţi, fac tehnoredactare, îngrijesc ediţii ale altor scriitori…, „nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin” – cum ar spune filosoful. Mi-am propus să dovedesc forţa creatoare a românilor de aici, şi i-am căutat pe cei de valoare, i-am mediatizat. Când spun români, mă refer la cetăţeni români, nu la etnie. Pentru mine, valoarea nu are etnie, după cum nici jigodismul nu are. Aşadar, am debutat şi încurajat români, maghiari, evrei, ţigani, turci, cehi… Valoarea a fost singurul criteriu. Fără discriminări. Iisus S-a răstignit pentru noi toţi.

“Presa şi-a câştigat dreptul la libera exprimare”

– Aveţi o exprienţă de 40 de ani în jurnalism. Dacă ar fi să vă gândiţi la o comparaţie între cum se făcea presă la începutul carierei dvs. şi acum, ce vi se pare că s-a schimbat?

– Cred că, deşi, după 1989, în România, presa şi-a câştigat dreptul la libera exprimare, la nivelul societăţii s-a răsturnat tabela de valori. Ca atare, parte componentă a societăţii fiind, unii jurnalişti dau dovadă de o crasă lipsă de bun-simţ, de cultură şi mai ales, de lipsa celor şapte ani de acasă. Desigur, nu toţi, dar destui. Există însă şi jurnalişti străluciţi. Nu cred că România face notă discordantă din acest punct de vedere. Am întâlnit destui nesimţiţi, mai ales în aşa-zisa lume civilizată a bătrânului continent, care mint de îngheaţă apele, de dragul ratingului.

– Consideraţi că atunci, se făcea presă mai serioasă?

– Depinde ce înţelegeţi prin presă serioasă. Vă asigur că, pe atunci, nu putea intra în presă oricine, indiferent al cui copil era sau cât de bine arăta. Presa, în sine, nu era mai „serioasă”, dacă citim publicaţiile timpului, care, evident, erau la cheremul conducerii de partid şi de stat. Motiv pentru care „culturalele” erau devorate de public, fiindcă mai puteai strecura şi lucruri interesante, printre pozele „tovarăşilor” şi osanalele de rigoare care deschideau şi împestriţau orice carte sau revistă. În fond, erai serios şi… de frică, fiindcă orice greşală, cât de mică, s-ar fi putut transforma într-un „zbor deasupra unui cuib de cuci”. Şi, mai ales, exista ochiul vigilent al cenzurii, care veghea la menţinerea „purităţii” moralei comuniste şi a exprimării în dulcea „limbă de lemn”. Acum, desigur, există alte priorităţi, deşi, în substanţă, mai ales în campaniile electorale, am impresia că multe lucruri au rămas la fel. Că doar decorul s-a schimbat şi că privim „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie”.

“Eu cred că deja trăim în viitor”

– Din alt punct de vedere, este normal ca presa să evolueze. În prezent, dispunem de mijloace tehnice mult mai avansate şi avem acces la informaţii mult mai rapid. Având în vedere acest aspect, cum aţi comenta modul în care a evoluat presa?

– Pe mine mă fascinează informatica, ador Internetul, acest „rău necesar”, pentru că iubesc oamenii şi îmi place să comunic, să cunosc, să schimb impresii cu semeni de pe întreg mapamondul. Cred că presa a evoluat, sub acest aspect, în tandem cu cele mai noi domenii. Şi mă bucur. Mai mult decât atât, încerc să ţin pasul – deşi nu e chiar uşor – cu tinerele generaţii, începând cu fetele mele – Ioana şi Alexandra, tineri gazetari, la rându-le.

– Care credeţi că va fi trend-ul în presă, în viitor ?

– Eu cred că deja trăim în viitor, atâta vreme cât, sub ochii noştri, se împlinesc cele mai fanteziste proiecţii ale autorilor SF. Cred că timpul e scurt, cred că trend-ul va fi tot al informaţiei de ultimă oră, nervul jurnalistic se pliază pe modul de viaţă al societăţii, pe condiţiile de mediu, pe relaţiile interumane. Sunt convinsă că nicio societate nu poate funcţiona fără buni profesionişti. Presa, fiind a patra putere în stat, nu poate funcţiona nici ea altfel. Chiar dacă viaţa ne oferă şi… negativul, kitsch-ul, mediocritatea nu pot rezista la infinit. „Consumatorul” de presă e primul care te simte şi te amendează, dacă nu eşti cinstit cu el şi cu tine însuţi.

« Când iubeşti, totul e posibil”

– Sunteţi un jurnalist specializat pe secţiunea de cultură. În acelaşi timp, sunteţi şi deţinătoarea unor importante premii pentru poezie şi publicistică. Vă rugăm să ne explicaţi cum combinaţi jurnalismul cu muzica şi cu literatura?

– Nu le combin, le iubesc. Ascult muzică în timp ce scriu. Desigur, Bach şi Vivaldi, nu Jesus Christus Superstar. Când iubeşti, totul e posibil.

– Cu ce vă ocupaţi în prezent?

– Comunic, prin Dvs., cu cititorii publicaţiei „Clipa”, salutându-i cu drag şi trimiţându-le un mănunchi de frunze roşcate desprinse din trena pădurii de aici, de sub dealul pe care gândul meu evadează în pauza de… mângâiat căţeii.

– Ce planuri de viitor aveţi?

– Să-mi văd fetele căsătorite şi să îmi plimb nepoţii în parc.

– Cum vă petreceţi timpul liber?

– Nu am timp liber. Nu aş şti ce să fac cu el. Nu am fost în concediu de 15 ani.

– Ce hobby-uri aveţi?

– Viaţa. Natura. Muzica. Baletul clasic şi modern până la Bejart. Îmi place să înot şi să pictez. Ador animalele, în special câinii şi caii. Îmi place să călătoresc prin lume, să vizitez muzeele. Iubesc fântânile Romei şi poezia partenerului meu de viaţă, scriitorul Lazăr Lădariu.

– Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor revistei „Clipa”?

– Să se iubească. E cel mai frumos dar lăsat de Dumnezeu. Să preţuiască viaţa. Şi cartea. Şi să nu uite de unde au plecat, oricât de fericiţi şi împliniţi ar fi departe de pământul natal. Să nu uite şi să fie mândri că sunt Români.

Published in: on November 10, 2009 at 7:55 pm  Comments (4)