Remember Mircea Vulcănescu


Pe 19 ianuarie de la ora 18, Muzeul Naţional al Ţăranului Român a găzduit o conferinţă despre Mircea Vulcănescu. Manifestarea a fost coordonată de către Mihai Şora şi Mariuca Vulcănescu (fiica lui Mircea Vulcanescu). Directorul muzelui si moderatorul conferinţei, Mihai Gheorghiu a precizat:” Nimic mai potrivit ca MŢR să devină organizatorul unor astfel de intalniri care sa se desfăşoare sub semnul moştenirii intelectuale a lui Mircea Vulcănescu. Dragostea absolută a lui M. Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească, încrederea sa în acest tip uman îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alături de multe altele, viziunea pe care expunerea permanentă a MŢR s-a edificat. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model”.
În debutul conferinţei, Mihai Şora a citit un fragment dedicat lui Mircea Vulcănescu:”Am spus cândva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei «şef» – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade, şi că acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu. Într-adevăr, el era polul liniştit al disperatei căutări agresive şi sfidătoare care aruncase atunci în arenă, alături de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran şi Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. (…) Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al condiţiei de făptură care este sfinţenia”. Fragmentul face parte din volumul Câteva crochiuri şi evocări, scris de către Mihai Şora şi apărut la Editura Scrisul Românesc.
Mihai Şora a povestit o seară emoţionantă petrecută în vremea războiului, pe vremea când era bursier la Paris. A avut atunci privilegiul de a petrece o seară fascinantă alături de către Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu.
“Nu stiu dacă îşi poate inchipui cineva care a fost şi a rămas până la şfârşitul vieţii lui pofta de vorbire şi elocinţa lui Emil Cioran, dar mi-a fost dat într-o seara, la Paris, pe Boulevard Saint-Michel, la o cafenea deschisă toată noaptea, să stau la o masă împreună cu Mircea Vulcanescu, care tocmai venise într-o misiune economică, trecea prin Paris cu destinaţia spre Anglia. Şi am petrecut împreună, eu – un student tăcut şi timid, împreună cu el şi cu Emil Cioran, o noapte în jurul unei mese. Şi mi-a fost dat pentru întâia dată ca acest vorbitor impenitent care era Emil Cioran, să-l vad rămânând numai ochi şi urechi la lucrurile pe care le-a putut, de-a lungul unei nopti intregi, depana Mircea Vulcanescu.”
Tulburătoare a fost şi evocarea lui Nae Ionescu, pe care Mihai Şora l-a avut profesor la Facultatea de Filosofie din Bucureşti.
“Era un orizont intelectual uluitor, cu o cursivitate a exprimării gândului, pentru care nu avea nici un fel de exemplu. Elocuţia lui Nae Ionescu era o elocuţie liniştită şi rară, în care cuvintele veneau gospodăreşte, unul dupa altul. (…) Era o febrilitate extraordinară şi în acelaşi timp o extraordinar de rapidă organizare a discursului, în aşa fel încât nu erau nici un fel de umpluturi care sa invoce cu disperare ideea.”
Măriuca Vulcănescu a mulţumit pentru interesul arătat faţă de tătăl ei. A precizat că amintirile ei sunt subiective pentru că ea rămâne totuşi copilul lui. De formaţie economist Mircea Vulcănescu avea o cultură renascentistă dar şi o sensibilitate artistică deosebită. Spre a evoca personalitate deosebită a tătălui ei, Măriuca Vulcănescu a povestit căteva amintiri.
În copilarie, când tatăl lui lucra la Petroşani, ca director administrativ (tot economist era şi de-aceea l-a silit pe tata sa urmeze calea asta aridă), bunica mea ieşea cu copiii la spectacole pe care tata şi cu sora lui le învăţau pe dinafara şi le jucau acasa cu copiii din vecini. Ajunsese să păstreze această bogaţie culturală şi să ne-o transmită şi nouă. Când se juca, de pildă, cu noi, participa mai mult decât noi. Avea aceasta bogaţie sufletească să interpreteze orice gând, orice fapta din toata inima. În tot ce făcea, chiar şi în joacă, punea atâta seriozitate… Toata fiinţa lui şi-o implica atunci când făcea un lucru. (…)Tata a facut parte din echipa lui Gusti. A fost cel care s-a ocupat de economia tăranilor. Îl pasiona şi partea literară, şi tradiţia folclorului, însă, fiind silit de tatal lui să urmeze economia, i s-a încredinţat această latură. (…) Când a fost mutat de la Datoria Publica ca subsecretar de stat la Finanţe, tata ar fi vrut să meargă pe front. Însă i s-a spus ca dacă nu se conformează ordinului, e ca si cum ar dezerta şi ar urma consecintele. Atunci tata s-a silit ca în cei patru ani cat a ocupat postul de subsecretar de stat în timp ce trei ministri s-au perindat (mai intai generalul Stoenescu, apoi Alexandru Neagu şi în cele din urma Gheron Netta).
Timp de patru ani a luat asupra lui tot greul. De pildă, la proces el a facut pentru generalul Stoenescu (care a fost judecat separat) toată pledoaria, toata apărarea. Tata ştia mai bine ca subaltern ceea ce ar fi trebuit să ştie superiorii lui. (…) În consiliile de miniştri, la care Antonescu era destul de taios, dacă tata voia să intervină cu un amanunt important, i se taia vorba şi tatei îi dădeau lacrimi, pentru ca nu putea să îşi sustină ideea. În cele din urma însă, făcea tot posibilul să facă aşa cum ştia el ca este bine. (…) Îmi aduc aminte ca în timpul procesului, când şi-a susţinut cauza, completul de judecată era fascinat. Pe urmă însă a trebuit să le judece conform poruncilor primite. Însă lunga expunere a tatei, pe care n-au întrerupt-o decât la momentul pranzului, a durat patru ore. Era atat de amanunţit, încât ţi se părea ca eşti la faţa locului şi că trăieăti lucrul acela. A spus că toata stradania lui de a fost de a ajuta ţara într-un moment extrem de greu. (…) Fusese transportat la Jilava. Stătea intr-o camera, în condiîii cumplite. Pereţii curgeau şi pe jos era umed. Unul din cei mai tineri nu a rezistat şi era să leşine, fiind şi bolnav de plămâni. Tata l-a luat asupra lui sa se odihnească puţin, pentru ca ei erau siliti să umble, să nu stea pe jos. Tata s-a lungit ca acest tanar să se poata odihni. Dup-aceea, domnul Constant, care ne-a mai povestit o multime de lucruri de acolo, ne spunea ca se deprinseseră să facă pe rând acest lucru când erau prea obosiţi de a merge în cerc aşa, ca să se încalzească. Condiţii pe care nu ni le putem închipui. Dacă s-ar face filme, nu m-aş putea uita la ele, pentru ca ar fi departe de a te face sa trăieşti ce au trait oamenii aceia. (…) S-a îmbolnăvit de plămâni şi în anul următor, înainte de a-şi ispăşi pedeapsa de opt ani (dupa şase ani), s-a prapadit din cauza conditiilor de la Jilava.. A fost pentru el poate un lucru pe care şi l-ar fi dorit. Ar fi fost foarte nemultumit ca, în momentul în care ţara noastră suferea cumplit, el sa o ducă bine”.
Ultima dorinţă a lui Mircea Vulcănescu a fost sa nu fie răzbunat. Pentru oamenii politici actuali Mircea Vulcănescu ar fi cu siguranţă un model demn de urmat. Dar este greu de crezut că cine a fost! În turnul lor bogat de fideş ei rămân nepăsători, mimând doar umanitate

Advertisements
Published in: on January 23, 2011 at 11:43 pm  Leave a Comment  

The URI to TrackBack this entry is: https://adymacsut.wordpress.com/2011/01/23/remember-mircea-vulcanescu/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: