Calea de la matematică la pictură… sau câteva cuvinte despre destinul Persidei Negruţi

A consemnat Adriana Mihaela Macsut
Foto:Ştefan Grosu

1) Unde şi când te-ai născut?
M-am născut la Târgu Mureş pe 9 martie 1963.
2 Care ar fi drumul formării tale artistice?
Mi-a plăcut de mică să desenez şi să colorez. Tatăl meu, de la care am şi moştenit multă răbdare şi un pic de talent, m-a convins ca din clasa a 5-a să frecventez Şcoala de Arte. În clasa a IX-a când liceul de arte s-a desfiinţat, devenind secţie a Liceului Pedagogic, am refuzat să mă înscriu la un alt profil, visând, ca mulţi dintre colegii mei, să devin mare pictor.
3) Cum ai ajuns sa studiezi matematica?
Vremurile erau grele. Ca să reuşeşti să fii admis la o facultate de profil artistic trebuia: sau să fii un talent extraordinar sau sa ai pile şi relatii sau foarte mulţi bani… .iar eu ştiam că nu întrunesc niciuna din aceste calităţi. Mulţi dintre colegii mei, chiar dacă au absolvit Liceul de Arte s-au reprofilat!
Eu ştiam destul de bine ce calităţi şi ce defecte aveam: la desen eram aş zice bună, poate foarte bună dar culoarea n-o stăpâneam grozav. Cu încrederea în propria-mi persoana n-am stat prea grozav niciodată. În lumea artiştilor este greu să răzbeşti dacă nu eşti convins ca eşti foarte bun! Şi atunci urmând exemplul surorii mele am dat admitere la Arhitectura şi-am picat cu brio: ghici.. n-am luat tocmai proba de desen!
Era nevoie de foarte multă muncă şi mi-ar fi plăcut să fac Facultatea de Arte Plastice dar aveam nevoie şi de un profesor foarte bun ca meditator pe care l-am şi găsit dar în Bucureşti. Ai mei erau oameni simpli şi n-aveau bani să mă susţină. Mie într-adevăr îmi plăcea matematica şi am dat admitere: şi am intrat dar m-am acomodat foarte greu şi-am vrut nu o dată să renunţ… dar nu stiu de ce şi cum până la urmă am absolvit Facultatea de Matematică.
4) Ai putea să îmi defineşti în câteva cuvinte activitatea ta ca profesor de matematică?
Sunt profesor de matematică la Grupul Şcolar Ion Vlasiu din Târgu Mureş. Elevii spun că sunt exigent dar poate că alta dată voi vorbi despre acest subiect.
5) Am văzut ca ai o tehnică inedită care presupune pictatul pe coaja de ouă. Te rog să o descrii!
Am mai descris eu tehnica cuiva şi… mi-a furat meseria aşa că prefer sa n-o mai fac! Glumesc! Prin folosirea coajei de ou se obţine o textură a suprafeţei care îmi permite obţinerea unor efecte pe care o suprafaţa plană nu mi le-ar permite. Îmi place să mă joc nu numai cu culoarea ci şi cu suprafaţa

6) Am văzut că realizezi tablouri dar si icoane. Bănuiesc ca în momentul în care pictezi ai o stare specială, încarcat cu spiritualitate. Ce preferi mai mult să pictezi peisaje sau icoane?
Nu prefer ceva anume. Meseria mea este cea de professor de matetică dar ador sa pictez: este o relaxare, o stare deosebită, este ceea ce fac fără să trebuiască să fac pentru că vine din fiinţa mea! Încerc să evidenţiez ce este frumos în preajma mea, indiferent ca este o floare, un pom, chipul lui Iisus sau al Maicii Domnului.
Într-adevăr, când pictez am o stare special. Nu mai sunt eu omul mărunt mistuit de griji, de probleme, simt că trăiesc într-o altă lume dominată de frumos şi iubire.
7 ) Consideri ca pictatul icoanelor te aduce mai aproape de Dumnezeu?
Nu mi-am pus niciodata problema aşa! Mi s-a spus că icoanele mele sunt încărcate de energie pozitivă. Dacă este aşa înseamnă că fac un lucru bun iar eu cred că numai faptele bune şi gândurile curate te pot aduce mai aproape de Dumnezeu.
8) Iar acum ce ai ai de spus ca încheiere?
Aş mai aduga şi PS la interviu. În general lucrurile sunt complicate. Este greu ca în câteva cuvinte să explici o viaţă! Sper ca n-am spus multe prostii! Nu sunt om de litere ci sunt un biet profesor de matematică, destul de exigent după opinia elevilor!

Pagină web cu picturile Persidei Negruţi: http://www.artis-kalyana.ro/
http://www.artis-kalyana.ro/Biografie%20Persida%20NEGRUTI.html
Biografie Persida NEGRUTI

NASCUTA: 9 martie 1963, în Targu-Mures.

STUDII:
A absolvit Liceul Pedagogic în anul 1981 si Facultatea de matematica a Universitatii Bucuresti, în anul 1987. Din anul 1990, este profesor de matematica la Grupul Scolar Ion Vlasiu din Targu-Mures.
Este membra a Asociatiei Artistilor Plastici Mures din anul 2002.

EXPOZITII
A participat la expozitii de grup si colective organizate de AAP Mures,
în Sala de Expozitii ,,Unirea” la: Expozitia dedicata zilei de 8 Martie,
Salonul Judetean de primavara, Salonul anual de pictura si
Expozitia judeteana de icoane si obiecte de cult (2002 – 2006),
precum si la expozitiile organizate în Cetatea Medievala din Targu-Mures.

OPERE IN COLECTII SI MUZEE:
Are lucrari de pictura si icoane în Romania si in strainatate.

TEHNICI FOLOSITE:
Pictura in ulei pe panza si carton, icoane pe suport de coaja de oua, pe lemn, carton si sticla.


Published in: on August 3, 2010 at 12:56 pm  Comments (2)  

Catalina Mihai- ” olteanca ” de la Acting School-University of Essex


1 Data si locul nasterii

22.09.1990 Orsova , dar am crescut in Craiova

2 Cum a inceput pasiunea pentru teatru si dans?
Printre multe alte sporturi si arte pe care le-am incercat copil fiind, am descoperit baletul la varsta de de 6 ani. A trebuit sa renunt dupa un an in favoarea tenisului de camp pe care l-am practicat
de performanta urmatorii 5 ani. Dar am ramas cu nostalgia miscarilor delicate, suave, gingase. Le-am regasit mai apoi la cursurile de dans sportiv tinute la Casa Armatei si dans modern la Palatul
Copiilor. Am continuat sa incerc diferite tipuri de dans in liceu unde am descoperit dansurile latino- americane. Continui sa invat diferite noi tipuri de dans precum: tap, flamengo si dans irlandez la facultate, iar in afara orelor de curs exersez miscarile pe care le stiu deja de la celelalte dansuri. Cu teatrul a fost un pic diferit.Totul a pornit din clasa a 5-a cand am avut prima teza din generala. A fost si primul esec pe care l-am avut din cauza emotiilor: m-am pierdut complet si nu am reusit sa scriu n imic din cauza plansului, tin minte ca profesoara m-a ajutat sa-mi amintesc numele ca sa-l pot scrie pe teza. Dupa aceea au urmat nenumarate momente de panica si
lapsusuri cauzate de emotii. Parintii m-au sfatuit sa ma implic in cat mai multe activitati
extrascolare care sa ma confrunte cu emotiile si sa incerc sa depasesc momentele de panica. Am
fost la toate olimpiadele si concursurile organizate, dar tot nu reuseam sa-mi controlez frica si
panica. Si stiindu-ma asa saritoare la orice activitate extrascolara profesoara de engleza m-a
implicat intr-o serbare pregatita de Ziua Scolii. Eh..este de asteptat ce s-a intamplat pe scena:
m-am blocat si am uitat poezia complet, ce era mai rau- trebuia sa imi infrang disperarea si sa ma fac din nou de rusine intr-o sceneta la sfarsitul serbarii. Am urcat-sub rugamintile si mai apoi
amenintarile profesoarei-pe scena. Jocam rolul broscutei din Scufita Rosie, haha , stiu nu exista niciun personaj broscuta in poveste dar sa zicem ca era teatru contemporan, haha. M-am incurcat groaznic, dar de data asta nu pentru ca tremuram de frica sau pentru ca aveam emotii, ci tocmai
pentru ca nu aveam emotii! Imi tot repetam:’Nu-mi vine sa cred, nu-mi vine sa cred, n-am emotii, ma simt in largul meu!!!’ si asa am reusit sa uit replicile si de data asta, haha, dar ce am
descoperit atunci ar fi meritat toata umilirea si rusinea. De atunci am vanat orice activitate legata
de teatru. Si ce e mai important asa am dat peste ‘Morphia’ -trupa de teatru a Colegiului National
‘Carol I’. Dupa ce i-am cunoscut pe membrii trupei ‘Morphia’ … pot spune ca marea mea pasiune pentru teatru s-a nascut. Datorita lor am invatat sa apreciez teatru de calitate, am ajuns sa
sa visez cu ochii deschisi la momentul cand o sa pot sa fac parte din acea lume, lumea viselor.
Iar numele trupei, atat de dragi mie, exact asta semnifica: Morpheus este zeul viselor…iar noi
suntem niste visatori… Alaturi de Morphia si de toti acei oameni cu suflete de aur care au ajutat
trupa si isi sacrifica in continuare timpul liber pentru ea, am descoperit si adoptat modul de
gandire artistic si am fost imbolnavita cu acel virus de care nu mai scapi niciodata: o dragoste
te nemarginita pentru frumos, o iubire care mocnea in sufletul meu, o explozie de culoare care
mi-a invadat viata: teatru… .Toate celelalte evenimente nu au fost decat urmari ale acelor
momente care mi-au ramas imprimate in amintire. Am facut tot ce am putut sa imi implinesc visul
visul: sa studiez teatrul in Londra. De ce Londra? Pentru ca este centrul diversitatii artistice
teatrale si propulsia spre un teatru de calitate. Acum sunt studenta la East 15 Acting School-
University of Essex, la doar 30 de minute distanta de cele mai renumite teatre din lume.

3 Cum ai ajuns sa studiezi la Londra?
M-am interesat. Cum suntem acum invatati la scoala : daca vrei ceva-research. Sunt multe moduri
prin care poti sa ajungi aici. Poti fie de unul singur sa aplici prin UCAS la maxim 5 facultati din Anglia
si la restul facultatilor la care vrei sa aplici trimiti aplicatia direct facultatii. Trebuie sa fi atent ca sunt unele facultati care primesc aplicatii numai prin intermediul UCASului. East 15 Acting School este una dintre cele mai bine cotate facultati de teatru din UK. Are studenti si profesori care stiu pentru ce lupta si isi dau toata silinta pentru asta. Fata de alte facultati de teatru aici ai ocazia sa petreci timp in afara orelor de curs doar discutand la pertu cu profesorii care iti devin mai mult colegi decat superiori. M-a impresionat si campusul. Scoala fiind situata foarte aproape de Epping Forest, natura iti devine sala de curs. Abordarea – desi tot Stanislavski si Anton Cehov studiem- este oarecum diferita de cea a facultatilor din Romania. Se pune foarte mare accent asupra lucrului cu vocea, asupra puterii cuvantului, asupra intelegerii textului si subtextului. O alta importanta parte din timp este alocata improvizatiei si crearea de ‘material nou’- adica scriem si apoi punem in scena propriile noastre piese sub forma de devised project.
4 Se simte in atitudinea ta o anume … melancolie !
In rest, locuind in Anglia m-a facut sa imi dau seama de punctele slabe ale societatii de-acasa si
sa apreciez punctele bune ale ei. E doar diferit, nu pot spune daca e mai bine sau mai rau aici,
doar diferit. Iar tara mea o sa ramana totdeauna Romania, poate sunt un pic melancolica si …
nationalista dar trebuie sa lupte cineva si pentru tara noastra,nu?

Published in: on March 4, 2010 at 10:42 pm  Leave a Comment  

Jurnalismul nu este o meserie pentru fricosi

Interviu cu Doamna Maria Cristescu

8316_102358019780646_100000193452769_63645_3412530_n

http://www.saltmin.com/%E2%80%9Cjurnalismul-nu-e-o-meserie-pentru-fricosi%E2%80%9D-%E2%80%93-dialog-cu-mariana-cristescu-sefa-sectiei-cultura-si-arta-a-cotidianului-%E2%80%9Ecuvantul-liber%E2%80%9D/

Mariana Cristescu s-a împărţit în viaţă, între jurnalismul radio şi presă. În 1972, imediat după ce termină Facultatea de Compoziţie şi Muzicologie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, aceasta primeşte repartiţie guvernamentală la Radioteleviziunea Română. Aici, activitatea sa principală este aceea de redactor muzical în secţia condusă de Theodora Albescu şi Iosif Sava. În paralel, Mariana Cristescu colaborează la emisiunile TV realizate de Silviu Gavrilă şi Adrian Dieterle, devine membră a Asociaţiei Tinerilor Muzicologi şi semnează cronici muzicale în „Luceafărul”, în cadrul unei rubrici săptămânale. După numai şase ani, în 1978, Mariana Cristescu părăseşte Radioteleviziunea Română şi se transferă la Târgu Mureş, ca redactor muzical la Studioul de Radio teritorial. Rămâne aici, până la desfiinţarea acestuia, în 1985, pentru ca apoi, să lucreze timp de un an, ca bibliotecar la secţia muzicală a Bibliotecii Judeţene Mureş. În 1986, Mariana Cristescu revine în mass media, însă în presă, ca redactor la cotidianul „Steaua roşie”. După 1990, aceasta devine şefa secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber”, precum şi membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Mariana Cristescu este cunoscută de asemenea, şi ca autoare a volumelor „Clovnii de ceară”, „Conversaţie de seară”, “Parfum de roşcove”, “Editori@le”, etc. Printre distincţiile obţinute de aceasta se numără titlul de „Cetăţean de onoare al culturii” acordat de revista „Ambasador”, Premiul revistei „Târnava” a Uniunii Scriitorilor, Marele Premiu al Festivalului „Prima iubire”, Diploma de Excelenţă la Festivalul de poezie „Romulus Guga”, etc. Mariana Cristescu s-a născut pe 20 iulie 1948, la Bucureşti şi are două fiice. În prezent, aceasta locuieşte în oraşul Târgu-Mureş.

“Ne străduiam să ajungem la inima ascultătorului”

– Aţi fost redactor muzical în secţia condusă de Theodora Albescu şi Iosif Sava, colaborând, în paralel, la emisiunile TV, realizate de Silviu Gavrilă şi Adrian Dieterle. Cum este lucrezi cu oameni de o asemenea valoare, ce aţi învăţat de la ei?

– Deşi vorbim despre doi dispăruţi, parcă a fost ieri. Nu am reuşit niciodată să mă distanţez cât ar fi trebuit – pentru a mă proteja emoţional – de acea perioadă. Domnul Sava era un monument de cultură şi avea o energie debordantă, molipsitoare. Adora muzica, nu se mulţumea să vorbească despre ea, îşi căuta pretexte să şi cânte pe scenă, la orgă, la clavecin, la pian… Era „născut, iar nu făcut” în „lumea muzicii”, nu cred că ar fi putut să trăiască fără să asculte, fără să respire muzică. Oriunde era muzică, era şi domnul Sava. Cred că toţi tinerii de atunci – „boboacele” fiind majoritare – pe care ne păstorea, deşi eram foarte bine pregătiţi profesional şi nu pe toţi îi alesese în secţia lui – îi datorăm imens şi acum, peste ani, pentru toată viaţa.

– Ce rol aveau în acea perioadă, astfel de emisiuni culturale?

– Emisiunile aveau, evident, un rol educativ, în primul rând. Dar ne străduiam să ajungem la inima ascultătorului, pentru a acccede dezinvolt la marile repere culturale. Erau gustate şi nu cred că exista neapărat un public-ţintă. În vremea aceea, îndrăznesc să afirm, indiferent de pregătire sau categorie socială, românii erau mult mai cultivaţi, citeau enorm, ascultau muzică bună. Posturile de radio nu erau atât de… permisive ca acum, repertoriul era extrem de atent monitorizat, cultura de „gang” nu avea acces.

– Ştiu că, în paralel, aţi semnat o serie de cronici muzicale în cadrul unei rubrici săptămânale în revista “Luceafărul”. Prin ce se distingeau articolele dvs.?

– Cred că prin tinereţea semnatarei. Eu eram aproape o puştoaică, inconştientă… Nu realizam că mă citesc zeci de mii de oameni şi că rubrica mea se învecina cu cea a Sânzianei Pop, pe care o adoram.

Despre „Istoria României în pagini muzicale”

– Între 1985-1986 aţi lucrat ca bibliotecar în secţia muzicală a Bibliotecii Judeţene Mureş. Aici aţi realizat o impresionantă monografie – „Istoria României în pagini muzicale”, un veritabil instrument de lucru pentru realizatorii spectacolelor vremii, lucrare dispărută la ora actuală, cu desăvârşire. Vă rugăm să ne prezentaţi pe scurt, această carte.

– Monografia aceea am alcătuit-o din disperare, pentru a-mi omorî vremea în biblioteca aceea superbă, a cărei linişte nu se împăca deloc cu neastâmpărul meu şi cu durerea de a-mi vedea sfărâmate ultimele iluzii radiofonice. Studiourile de radio teritoriale fuseseră desfiinţate dintr-o toană a cuplului prezidenţial. O luasem de la începutul începuturilor, de la primele înscrisuri de pe metope, de la descoperirea pe teritoriul ţării a primului corn celtic, trecând apoi în revistă, cronologic, toţi compozitorii români care scriseseră pagini muzicale – indiferent de gen -, consacrate unor evenimente istorice (prezentând şi opera), până în zilele noastre (de atunci). M-am cufundat în munca de cercetare pentru a nu mai vedea nimic altceva în jurul meu. Am şi dactilografiat lucrarea în 10 exemplare şi, după ce m-am întors în presă, ani buni, echipa rămasă la bibliotecă s-a folosit de ea pentru a organiza diverse montaje literar-muzicale. Era un bun instrument de lucru.

– Mai speraţi că s-ar putea recupera „Istoria României în pagini muzicale”?

– Nu. Bănuiesc cine a luat-o şi unde este, dar„hoţul neprins este om cinstit”. Nu au îndrăznit s-o folosească „la vedere”, fiindcă eu mai am fişe cu care îmi pot dovedi… paternitatea. Deşi am promis că nici măcar nu voi divulga numele celui care a luat-o, dacă îmi va fi înapoiată, acest lucru nu s-a întâmplat nici după 20 de ani. Nu o înapoiază din răutate, din invidie şi micime sufletească.

De la „Steaua roşie” la „Cuvântul liber”

– Începând cu 1986, aţi fost redactor la cotidianul „Steaua roşie”. Ce legătură exista între studiile dvs. muzicale şi experienţa jurnalistică dobândită până atunci, şi „Steaua roşie”?

– Niciuna, dacă facem abstracţie de faptul că semnasem în acel ziar câteva cronici de concert. Dar doream să rămân în presă cu orice preţ. Iar jurnalismul nu e o meserie pentru fricoşi. Mi-au plăcut totdeauna provocările. Cum Studioul de Radio avea să-şi reia activitatea abia după 1989, era singura posibilitate. Dar aveam ocazia de a mă confrunta cu un domeniu nou cu desăvârşire. Şi nu am regretat. Şi nici nu m-am mai întors la Studioul de Radio, deşi am fost rechemată. Am rămas la ziar, „îmbolnăvită” definitiv de sângele negru al cernelii tipografice.

– După 1990 sunteţi membru asociat la S.C. „Cuvântul liber” şi şefa secţiei Cultură şi Artă a cotidianului cu acelaşi nume. Cum este să conduci o secţie de cultură şi artă, ce provocări şi ce satisfacţii v-a adus această slujbă?

– Deşi, în aparenţă, sunt două lucruri diferite, a fi patron de ziar şi a conduce secţia culturală, aici, sunt preocupări complementare. Nu fac numai cultură, scriu şi editoriale, cărţi, fac tehnoredactare, îngrijesc ediţii ale altor scriitori…, „nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin” – cum ar spune filosoful. Mi-am propus să dovedesc forţa creatoare a românilor de aici, şi i-am căutat pe cei de valoare, i-am mediatizat. Când spun români, mă refer la cetăţeni români, nu la etnie. Pentru mine, valoarea nu are etnie, după cum nici jigodismul nu are. Aşadar, am debutat şi încurajat români, maghiari, evrei, ţigani, turci, cehi… Valoarea a fost singurul criteriu. Fără discriminări. Iisus S-a răstignit pentru noi toţi.

“Presa şi-a câştigat dreptul la libera exprimare”

– Aveţi o exprienţă de 40 de ani în jurnalism. Dacă ar fi să vă gândiţi la o comparaţie între cum se făcea presă la începutul carierei dvs. şi acum, ce vi se pare că s-a schimbat?

– Cred că, deşi, după 1989, în România, presa şi-a câştigat dreptul la libera exprimare, la nivelul societăţii s-a răsturnat tabela de valori. Ca atare, parte componentă a societăţii fiind, unii jurnalişti dau dovadă de o crasă lipsă de bun-simţ, de cultură şi mai ales, de lipsa celor şapte ani de acasă. Desigur, nu toţi, dar destui. Există însă şi jurnalişti străluciţi. Nu cred că România face notă discordantă din acest punct de vedere. Am întâlnit destui nesimţiţi, mai ales în aşa-zisa lume civilizată a bătrânului continent, care mint de îngheaţă apele, de dragul ratingului.

– Consideraţi că atunci, se făcea presă mai serioasă?

– Depinde ce înţelegeţi prin presă serioasă. Vă asigur că, pe atunci, nu putea intra în presă oricine, indiferent al cui copil era sau cât de bine arăta. Presa, în sine, nu era mai „serioasă”, dacă citim publicaţiile timpului, care, evident, erau la cheremul conducerii de partid şi de stat. Motiv pentru care „culturalele” erau devorate de public, fiindcă mai puteai strecura şi lucruri interesante, printre pozele „tovarăşilor” şi osanalele de rigoare care deschideau şi împestriţau orice carte sau revistă. În fond, erai serios şi… de frică, fiindcă orice greşală, cât de mică, s-ar fi putut transforma într-un „zbor deasupra unui cuib de cuci”. Şi, mai ales, exista ochiul vigilent al cenzurii, care veghea la menţinerea „purităţii” moralei comuniste şi a exprimării în dulcea „limbă de lemn”. Acum, desigur, există alte priorităţi, deşi, în substanţă, mai ales în campaniile electorale, am impresia că multe lucruri au rămas la fel. Că doar decorul s-a schimbat şi că privim „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie”.

“Eu cred că deja trăim în viitor”

– Din alt punct de vedere, este normal ca presa să evolueze. În prezent, dispunem de mijloace tehnice mult mai avansate şi avem acces la informaţii mult mai rapid. Având în vedere acest aspect, cum aţi comenta modul în care a evoluat presa?

– Pe mine mă fascinează informatica, ador Internetul, acest „rău necesar”, pentru că iubesc oamenii şi îmi place să comunic, să cunosc, să schimb impresii cu semeni de pe întreg mapamondul. Cred că presa a evoluat, sub acest aspect, în tandem cu cele mai noi domenii. Şi mă bucur. Mai mult decât atât, încerc să ţin pasul – deşi nu e chiar uşor – cu tinerele generaţii, începând cu fetele mele – Ioana şi Alexandra, tineri gazetari, la rându-le.

– Care credeţi că va fi trend-ul în presă, în viitor ?

– Eu cred că deja trăim în viitor, atâta vreme cât, sub ochii noştri, se împlinesc cele mai fanteziste proiecţii ale autorilor SF. Cred că timpul e scurt, cred că trend-ul va fi tot al informaţiei de ultimă oră, nervul jurnalistic se pliază pe modul de viaţă al societăţii, pe condiţiile de mediu, pe relaţiile interumane. Sunt convinsă că nicio societate nu poate funcţiona fără buni profesionişti. Presa, fiind a patra putere în stat, nu poate funcţiona nici ea altfel. Chiar dacă viaţa ne oferă şi… negativul, kitsch-ul, mediocritatea nu pot rezista la infinit. „Consumatorul” de presă e primul care te simte şi te amendează, dacă nu eşti cinstit cu el şi cu tine însuţi.

« Când iubeşti, totul e posibil”

– Sunteţi un jurnalist specializat pe secţiunea de cultură. În acelaşi timp, sunteţi şi deţinătoarea unor importante premii pentru poezie şi publicistică. Vă rugăm să ne explicaţi cum combinaţi jurnalismul cu muzica şi cu literatura?

– Nu le combin, le iubesc. Ascult muzică în timp ce scriu. Desigur, Bach şi Vivaldi, nu Jesus Christus Superstar. Când iubeşti, totul e posibil.

– Cu ce vă ocupaţi în prezent?

– Comunic, prin Dvs., cu cititorii publicaţiei „Clipa”, salutându-i cu drag şi trimiţându-le un mănunchi de frunze roşcate desprinse din trena pădurii de aici, de sub dealul pe care gândul meu evadează în pauza de… mângâiat căţeii.

– Ce planuri de viitor aveţi?

– Să-mi văd fetele căsătorite şi să îmi plimb nepoţii în parc.

– Cum vă petreceţi timpul liber?

– Nu am timp liber. Nu aş şti ce să fac cu el. Nu am fost în concediu de 15 ani.

– Ce hobby-uri aveţi?

– Viaţa. Natura. Muzica. Baletul clasic şi modern până la Bejart. Îmi place să înot şi să pictez. Ador animalele, în special câinii şi caii. Îmi place să călătoresc prin lume, să vizitez muzeele. Iubesc fântânile Romei şi poezia partenerului meu de viaţă, scriitorul Lazăr Lădariu.

– Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor revistei „Clipa”?

– Să se iubească. E cel mai frumos dar lăsat de Dumnezeu. Să preţuiască viaţa. Şi cartea. Şi să nu uite de unde au plecat, oricât de fericiţi şi împliniţi ar fi departe de pământul natal. Să nu uite şi să fie mândri că sunt Români.

Published in: on November 10, 2009 at 7:55 pm  Comments (4)